În dimineața în care m-am dus în fața DNA, eram pregătită să îndur frig. M-am îmbrăcat cu haina mea groasă și căciula made in Roșia Montană. Doar că atunci când am ajuns în fața clădirii, un soare cald, primăvăratic, a ieșit dintre nori. Frigul însă a rămas cu mine, probabil de la groaza că iar o luăm de la capăt. Iarăși ceream procurorului-șef DNA să reia ancheta penală la Certej și să redeschidă dosarul de corupție.

Nu doar soarele fusese harnic luni dimineața. Jurnaliști de la mai toate ziarele și televiziunile erau adunați în fața DNA, curioși să vadă reprezentarea justiției în lanțuri. 

Așa că n-am mai stat pe gânduri. Colega mea, Olga, a început să desfășoare o mantie lungă, aurie și din doar câteva mișcări agile a reușit să dea viață unei zeițe. Poleită din cap până în picioare, legată la ochi și cu balanța în mână, Alexandra a început să-și intre rolul Justiției, zeița dreptății. Lanțurile aurite din unul din talere reprezenta o metaforă vie și vorbea de frica noastră cea mare, aceea că la Certej aurul cântărește mai greu decât dreptatea.

M-am bucurat să văd că ideea noastră „de aur” a atras atenția presei, zeița era fotografiată și filmată din toate unghiurile. Dar am simțit din nou acel fior rece în timp ce încercam să răspund la întrebările jurnaliștilor. Voiau să știe care e ilegalitatea, pe cine învinovățim, de ce credem că dosarul trebuie redeschis. Iar eu trebuia să le vorbesc despre vinovați, despre oameni în carne și oase care și-au dat mâna pentru a încălca legea și a favoriza un gigant minier.

Le-am răspuns la toate întrebările și am explicat cum proiectul minier cu cianuri al Deva Gold ar urma să înghită dealurile împădurite. Recunosc că mi-a fost foarte greu să rezum o poveste despre nedreptate și corupție în câteva fraze cheie, cât mai scurte și mai clare. Le-aș fi povestit pe îndelete tuturor cum oamenii din sat au avut o pădure, ce le-a fost luată de comuniști imediat după ce au cumpărat-o de la un grof. Dar înainte ca urmașii lor să apuce să și-o recupereze, primăria a făcut abuziv acte pe ea. În mai puțin de o lună, pădurea a fost concesionată pe douăzeci de ani companiei miniere.

Aș fi vrut să am timp să le zic cum am căutat cu săptămânile prin arhive acte de proprietate și alte note silvice. Cum am lucrat cu avocații să facem un denunț, cum am fost la audieri la DNA Alba, cum am așteptat din 2016, în zadar, să se facă o cercetare penală corectă. Cum dosarul a fost închis în iunie 2019, fără prea multe explicații. Cum am mers din nou la avocați și am făcut o plângere împotriva clasării. Cum i-am cerut atunci lui Călin Nistor, procurorul-șef DNA să redeschidă dosarul și să-l preia la București. Cum un judecător de cameră preliminară ne-a dat dreptate și ancheta chiar s-a mutat în capitală. Cum, după doar 10 zile, dosarul a fost închis din nou, din motive de procedură. 

Chiar în timpul unui interviu, preț de o clipă nu m-am putut abține să nu mă gândesc la pădurile de la Certej. Mai mult ca sigur sunt acum acoperite de un strat gros de brumă argintie. Culmea, gândul la pădurile acoperite de brumă m-a încălzit mai mult decât soarele proaspăt ieșit. Cu pădurile de la Certej în gând, mi-am dat seama că trebuie să fiu foarte convingătoare nu doar cu presa, dar și cu procurorul-șef. 

Fără să-mi dau seama a venit momentul ca împreună cu Cătălina, colega mea, să deschidem ușa masivă a DNA. La 11:30 eram așteptate în audiență de către Călin Nistor, procurorul-șef. Am urcat treptele interioare repetând în gând argumentele juridice pe care urma să le spunem. Am fost întâmpinate protocolar și invitate să ne așezăm lângă o masă din lemn masiv.

Am înșiruit procurorului motivele noastre, iar colegul care îl însoțea a notat sârguincios tot ce am avut de zis. Am discutat despre procedură. Am fost auzite, dar nu știu dacă am fost și ascultate. În următoarele 21 de zile, chiar de Anul Nou, vom afla și rezultatul.

Ajunsă acasă, parcă frigul m-a mai părăsit. Și un sentiment de speranță i-a luat treptat locul. Cu acest nou val de optimism și ca să-mi iau gândul de la răspunsul ce va veni tocmai peste trei săptămâni, am început să pun în ordine facturile. Noi mereu facem un mic raport financiar după fiecare acțiune. Deși eram la căldură, am simțit din nou acel fior răcoros când am adunat sumele. Întreaga documentare juridică a dosarului, deplasările, recuzita de acțiune și promovarea în social media ne-a lăsat cu pușculița goală. 

Companiile miniere au miliarde de dolari, dar și noi avem dreptatea de partea noastră. Contribui și tu cu doar câțiva lei? Ca să fim ca David împotriva lui Goliat, ne trebuie totuși bani de praștie.